The World According To My Camera

Westward Bound

September 1, 2017

Trezirea devreme si sa-i dam bice! Avem drum lung, basca doua granite de trecut azi, si ne amintim cum a functionat asta pana acum. De ce doua granite? Pentru ca e evident inchisa cea intre Armenia si Turcia, asa ca trebuie sa urcam inapoi in Georgia, ca apoi de acolo sa trecem si in Turcia.

Ne punem repede in miscare, dar nu putem parasi Yerevanul fara o poza anume. Ajungem la locul cu pricina, tragem pe dreapta, traversam autostrada ca niste localnici veritabili, si…

Perfectiune! Putem merge mai departe.

Drumul devine arid si deluros, si, spre recunostinta noastra, cu aceleasi vaci bine-crescute, tinandu-se politicos departe de drum.

La un moment dat, fara niciun avertisment, asfaltul dispare cu desavarsire, ca si cum existenta lui de pana acum ar fi fost o simpla favoare pentru noi, cu care ne-am invatat prost. El Capitan isi inchide prevazator ventilatiile castii…

Tiristul ne vede totusi, si ne face imediat loc cat malu’ sa-l depasim in siguranta, si ne mai si saluta cu tot entuziasmul in trecere.

Si uite ca ajungem la prima vama de azi – vama Bavra, inapoi spre Georgia. Dupa experienta de la intrare, ne pregatim sufleteste pentru un nou interogatoriu, dar nu pare sa fie cazul. Robert o ia iar inainte cu los papeles, iar eu raman langa Jinks, si imi fac de lucru inventariand puricii locali.

De data asta e foarte scurta si la obiect toata treaba, asa ca putem in curand sa ne vedem de drum.

Ah, Georgia… Ni se aminteste imediat unde ne-am intors.

Ceea ce nu e neaparat un lucru rau.

In mod total nesurprinzator, la un moment dat se termina din nou asfaltul. Mai mergem o vreme asa, noi si norisorul nostru de tarana, pana fix la intrarea intr-un sat, cand zboara pe langa noi ceva mare, alb, si galagios…

Hardcore politia pe-aici! Se termina totusi distractia si mergem o vreme in spatele lor, cu viteza normala. Robert se amuza copios cum ii dau ei prin gropi si denivelari fara stress, iar pe mine ma bate gandul ca poaaaate ar trebui sa nu-i mai filmez, ca acu’ ne trag pe dreapta si ne iau la intrebari. Dar e mult prea spectaculos micul rodeo cu masina de politie, asa ca ma multumesc doar sa tin camera mai discret pe umarul lui El Capitan, iar lor nu pare sa le pese.

Nu mai mergem prea mult, si apare si granita cu Turcia, si o data cu ea ne luam la revedere de la Georgia, aceasta tara frumoasa si plina de contradictii, care ne-a servit drept baza de explorare ultimele cateva zile.

Vama Türkgözü e foarte probabil cea mai mica si mai putin populata vama pe care am vazut-o vreodata. La prima bariera apare un vames rotunjor, cu parul alb, si un zambet larg pe fata. Inspecteaza scurt motorul, ne intreaba la fel de zambitor: Romania? Romania! Si ne face binevoitor semn sa mergem la urmatoarea bariera. Acolo prezentam pasapoartele, pe vames il umfla rasul cand deduce zigzagul pe care a trebuit sa-l facem prin Georgia ca sa vedem ambii vecini suparati, si ne da drumul. Pe partea turceasca, o domnisoara vorbareata (dar numai in turca) simte o nevoie ciudata sa scoata talonul din coperta de plastic, si apoi nu mai stie sa-l puna la loc, asa ca i-l inmaneaza neceremonios inapoi lui El Capitan.

Si suntem in Turcia, care ne intampina spectaculos…

…Si sarcastic…

Si inainte sa ne dam seama, suntem pe buza podisului Anatoliei, din nou la altitudini extra-Moldovenesti.

Oprim sa ne bucuram de briza delicioasa de gol alpin si de temperaturile nemaintalnite de la aerul conditionat din gara din Baku. Si evident, de priveliste.

Dar am terminat rezerva de apa din topcase si setea devine deja presanta, asa ca trebuie sa ne punem in miscare.

Nu ajungem foarte departe totusi, cand vad casca lui El Capitan cum incepe sa se balangane haotic dintr-o parte in alta si tragem pe dreapta. Ma dau jos, ma uit la el, si nu stiu daca sa rad isteric sau sa fac pe consoarta ingrijorata. Ma umfla rasul. Ii scot acul de albina din pomete… Eu i-am zis inca de la a doua intepatura intr-o saptamana ca au ceva cu el si sa nu mai ridice viziera. A treia deja pare sa fie declaratie de razboi.

Ajungem in Kars, la cazare. El Capitan deja usor asimetric. Ii zic sa cautam gheata sa-si puna pe mutra. El nu, batman batman. Beeeene.

Ne facem prezentabili (aia dintre noi care nu arata ca un balon prost umflat) si iesim in oras in cautare de kebab, ca doar am ajuns in patria lui. Ginim o terasa draguta si suntem primiti cu zambete interminabile si cu un meniu mai aratos decat cel mai glossy catalog de moda. Si apoi vine mancarea….

Nu stiam daca sa ne infigem in ea pana la cot sau sa o admiram ca pe o opera de arta, dar cert e ca asta a fost de departe cea mai buna (si mai frumoasa!) masa din tot sejurul… intr-un oras cat Slatina, de care nu auzisem pana la excursia asta.

The Italian Way Home
The Nickel Tour
Sand, Sweat And Pedals