The World According To My Camera

The Nickel Tour

December 11, 2017

Ultima zi in tarile calde. Astazi parasesc iar tabara de pe Lanzarote si sar pe a treia si ultima insula din program, Fuerteventura. Cum nu mai am Gicuta (si n-as fi avut voie oricum sa parasesc insula cu el), impulsurile masochiste de dat la pedale mi le-am epuizat ieri, iar cu inlantuit de autobuze nu am timp intr-o zi sa vad tot ce m-ar interesa, am decis ca nu am de ales decat sa-mi vand o bucata de suflet tu za darc said si sa comit o fapta impotriva religiei mele si de o gravitate rara… sa-mi iau o excursie cu autocarul. Si apoi nu vom mai vorbi despre asta niciodata.

Asta e. Ma prezant la 8 fix la locul de intalnire si ma asez sa-mi servesc tacticos jus d’orange-ul de dimineata la terasa de langa, pana apare turma de oi. Care turma de oi intarzie, asa ca am timp sa-l savurez si pe al doilea, la fel de tacticos.

Apare intr-un final si autocarul, din el coboara o tanti amazoana foarte hotarata, ii prezint scolareste los papeles si ne punem in miscare. Ginesc un loc bun langa geamul care pare cel mai curat, si in drum spre el observ doua lucruri imbucuratoare. Unu: nu e niciun kinder in septelul de azi, ceea ce e intotdeauna un mare plus (cel putin nu inca, dar n-a fost nici printre cei cativa pe care i-am mai cules dupa), si doi: una din partile bune atunci cand calatoresti solo e ca aproape nimeni nu mai face asta, asa ca am beneficiat de doua locuri pe care sa ma lafai cu bagaj si jucarele foto.

Inca e devreme, iar drumul spre capatul sudic al insulei nu e chiar atat de palpitant, asa ca mai motai cate-un pic pana ajungem la ferry. In Playa Blanca ne imbarcam si imi gasesc repejor un colt de unde sa prind cate o poza – doua fara sa fiu prea invadata de selfie-uri cu valurile.

Si in sfarsit incepe plimbarea in sine, cand ne vedem ajunsi pe Fuerteventura, in portul din Corralejo.

Cred ca o sa-mi placa insula asta. Inca de cum iesim din oras, peisajul se arata, daca nu la fel de arid si extraterestru ca pe Lanzarote, parca mai spectaculos, totusi.

Imi aduc aminte de Gicuta si visez la cat mi-ar fi placut sa ma dau cu el pe drumul asta. Apoi imi aduc aminte de Jinks, 990-ul, si imi scapa un miorlait patetic… Asta e, las’ ca vine primavara.

Intre timp, don’soara amazoana se prezinta volubil si prietenos cu un nume distinct slavon (pe care in mod ciudat nu mi-l amintesc nici sa ma pici cu ceara, asa ca ii voi spune Ludmila), eu ma intreb fugitiv ce origini are, si incepe sa ne povesteasca despre Fuerteventura, istorie, vulcani… pe mine ma fura in continuare peisajul, asa ca nu percutez mare lucru.

Prima oprire, nu dintre cele care ma interesau in mod deosebit, e la o ferma de Aloe Vera. Ni se face o prezentare scurta si extrem de turistica a procesului de extractie, etc., apoi suntem invitati in magazinul fermei, unde lumea purcede la a goli rafturile. Imi amintesc rapid ca sunt pe modul nomad cu mainile in buzunare, asa ca sar magazinul, fac vreo doua – trei poze neinteresante cu plantutele de Aloe, si ma urc inapoi in autocar, prima. Ludmila profita de ocazie si intra cu mine in vorba, vizibil foarte incantata de singura persoana din partea ei de lume din tot autocarul – imi spune ca e cehoaica, stabilita in Canare de vreo 20 de ani. Apuc sa vorbesc cu ea cel putin 10-15 minute pana apar si ceilalti, timp in care imi povesteste cu drag despre vizitele ei in Romania, iar eu ii povestesc cu amuzament de vizita mea cu El Capitan si inca doi prieteni in Praga, acum… mult prea multi ani… cand ne-am facut toti pulbere cu bere de 12%, absint, si Bailey’s (dupa caz) si am iesit la plimbare pe strada in pijama. Dar asta-i o poveste pentru alta zi.

Se intoarce si restul populatiei si mergem mai departe. Urmatoarea oprire e una care nici ea nu-mi spusese mare lucru pe hartie, dar care in realitate m-a facut sa chitai ca un copil mic in dimineata de Craciun.

Pufosenii!!!

Finca Pepe ( looooool ) se prezinta ca o ferma de capre (si branzeturi inevitabile), dar, dupa cum descopar, pare construita mai curand ca un mare petting zoo, cu multiple feluri de animalute, care mai de care mai invatate sa fie scarpinate si alintate. Din nou sar magazinul unde se inghesuie tot autocarul, si iau la rand tarcurile si smotocesc tot ce prind. Imi trece fugitiv prin minte cum daca as fi fost acum cu El Capitan, ar fi alergat o vreme dupa mine cu sticla de sanitizer, pe urma m-ar fi tinut bine de-o aripa sa nu scap iar prin tarcuri, si ar fi sfarsit exasperat prin a ma lega de un copac. Dar El Capitan nu e aici… B-)

Arunc totusi un ochi si inauntru, in caz ca arata ceva interesant, ceea ce… bene, sa zicem…

…mai scarpin o capra, doua, sapte si un purcelus, si o iau cu mare tristete in suflet inapoi spre autocar. Oare m-ar lasa in avion cu un baby mini billy goat cat un chihuahua, daca declar ca e animalul meu terapeutic? Hmm… Hmmmm… Decid intr-un final (cu greu) sa las capritele in pace, vine si restul lumii, si ne punem iar in miscare.

Betancuria (pff… … lol… ), denumita dupa fondatorul Jean de Béthencourt, e fosta capitala a Regatului Canarelor, apoi capitala a insulei Fuerteventura, iar acum doar un orasel minuscul si foarte pitoresc, pe care nu-l rateaza niciun tur pe insula. Din fericire, ne nimerim a fi singurul autocar oprit langa centrul microscopic format din trei stradute impletite in jurul unei biserici in deja uzualul alb sclipitor de Canare. Tanti de la butoane ne spune trei cuvinte despre orasel, apoi ne trimite sa exploram singuri, iar ea se parcheaza langa Juanito (serios!), trubadurul local.

Cumva reusesc sa gasesc si aici ceva pufos de scarpinat, dar privirea pe care mi-o arunca nu pare la fel de prietenoasa ca a copitatelor.

Dar coopereaza pana la urma. Yay! Si mai multi purici.

Plecam si din Betancuria, si ajungem la partea (cred eu) cea mai spectaculoasa, incepand sa urcam de-a lungul zonei muntoase din centrul insulei. Si cum se pare ca am uneori talentul de a ma impiedica fara sa vreau de situatii fericite, Ludmila isi aminteste prompt de noua ei prietena de fost bloc sovietic si ma invita in fata, pe locul pliabil al ghidului, acela practic lipit de parbrizul panoramic prin care vezi tot universul. “To take better photos”. Good Karma, I haz it!

Asa ca incerc sa n-o dezamagesc.

Oprim la un punct de belvedere, unde facem cunostinta cu niste alte (un fel de) pufosenii de-ale locului, care par sa mai aiba totusi un pic (nu mult) pana sa se lase si scarpinate.

Dar deocamdata par sa le placa autocarele si bipezii aceia care se revarsa din ele si le hranesc cu mare entuziasm (dar mai ales cu paine).

Intre timp, nu pot sa nu ma arat usor derutata de semnele foarte proeminente interzicand hranirea unor zise veverite.

Care veverite? Ma uit pe toate partile, nu vad nici picior de veverita. Ma intreb daca nu cumva le-or fi mancat ciorile in timpul unei secete prelungite de autocare, dar asta va ramane o dilema pentru alta data.

Mai fac o poza cu miradorul…

…apoi cateva probleme tehnice mai tarziu…

…oprim la un pranz, pe banda rulanta, si total insipid, inodor si incolor. Nu gasesc ca ar merita imortalizat.

Cu burtile (nu chiar) pline, ne indreptam spre ultimul obiectiv, altul pe care il asteptam cu nerabdare, dunele de nisip de langa Corralejo. Ludmila ne informeaza ca avem 15 minute pana trebuie sa plecam spre ferry, asa ca ma pozitionez in bloc start, gata sa fug la escaladat dune imediat ce oprim.

Dune (micute, dar dune) pe stanga…

Plaja complet normala si plictisitoare pe dreapta…

Jumate de incercare pentru a ghici in care parte s-a dus tot restul autocarului. Oameni ciudati. Meh, macar nu mi se plimba mie prin cadru.

Ajung in varful cam singurei dune mai inaltute si suficient de apropiate incat sa ajung in varf si inapoi in timp rezonabil, si decid ca vreau totusi oameni in cadru. Mai ales daca se plimba fara nici grija pe lume si lovesc o minge de golf de pe-o duna pe alta, fara vreun alt scop precis decat simplul amuzament personal. Cred ca am decis ce vreau sa fac pe la 60 de ani.

Le fac cu manuta, imi raspund cu crosa (sper ca nu in semn ca ma alearga daca le mai fac poze), mai admir un pic intinderea matasoasa, si o iau inot prin nisip inapoi spre autocar, oprindu-ma din cand in cand sa mai pozez cate una – alta.

Lumea deja plictisita de plaja (dar in continuare total neinteresata de partea cealalta a drumului) e toata pe pozitii pentru intoarcerea acasa. Suntem la doi pasi de port, asa ca ajungem imediat inapoi pe ferry, apoi dupa inca vreo ora de plimbat pe la toate hotelurile de pe drum, ajung si eu inapoi in Arrecife. Ludmila isi ia la revedere cu multiple imbratisari si promisiuni sa mai vina in Romania.

Iau calea deja binecunoscuta a portului si aleg o terasa unde sa servesc ultima cina din insule.

La última cerveza, por favor!

Inapoi la cazare, il caut pe Angel si-i multumesc pentru ospitalitate, apoi mai stam vreo juma de ora la taclale despre vazute si nevazute zilele astea pe cele trei insule. Eu no habla, iar el no spichingliş, dar in jumatea mea de franceza, jumatea lui de franceza, si ceva limbaj al semnelor, am reusit sa ne intelegem surprinzator de bine zilele astea. Imi face cadou o oglinjoara decorativa din mai multe pe care spune ca le-a adus din Maroc special pentru oaspeti, fapt care duce la inca vreo juma de ora de schimb de impresii, cand ii spun ca am fost si eu si ii enumar pe unde. Apoi imi ureaza plimbari placute in continuare si ne retragem fiecare in camera lui.

The Italian Way Home
Sand, Sweat And Pedals
Ride-Around Sally