The World According To My Camera

The Long Ride Home

September 4, 2017

Deja ne simtim aproape acasa. Peisajul se aplatizeaza, drumurile devin din ce in ce mai intinse si mai “la fel”, si intre noi se insinueaza tristetea ca am ajuns aproape la finalul expeditiei. Bine, si unii dintre noi isi doresc un concediu dupa concediu, dar asta e.

Anatolia ne mai ofera totusi o surpriza cand pe marginea drumului spre Ankara vedem ceva interesant…

Visandu-ne deja in Bonneville (El Capitan), respectiv in sedinta foto faux-selenara (eu), cautam grabiti un mod de a ajunge la intinderea de sare, dar nu e chip sa gasim. Putin mai incolo, aflam de ce cand gasim singura intrare amenajata, cu taxa, parcare, si nelipsitii vanzatori ambulanti cu bauturi in galeata de gheata, si bibiluri chinezesti. Nu ne place, asa ca ne multumim sa oprim intr-un punct mai vizibil de pe marginea drumului, si o iau cativa pasi prin ierburile uscate, dure si tepoase sa mai fac cateva poze.

Apoi ne continuam drumul. Ajungem in Ankara destul de repede, doar nu e chiar drum lung, dar nu prea ne tenteaza sa iesim la plimbare inca. Pierdem vreo doua – trei ore in camera, motaind, citind, desumfland ramasitele intepaturii de albina (unii dintre noi), si iesim seara sa mancam.

Alegem un restaurant dragut si suntem asezati la o masa alaturi de care un domn mai in varsta, imbracat bine, servea singur cina. Nu dureaza mult pana intra in vorba cu noi, intr-o engleza cel putin decenta, si in cele din urma ne conversam intreaga cina, despre calatoriile noastre, experientele lui, bucataria turca, si multe altele. Timp in care ne tot comanda pe nota lui, cu cate un gest aproape imperceptibil catre chelner, ba un rand de Şalgam (o bautura traditionala fermentata din sfecla – nu suntem mari fani, dar gustam politicos), ba un Tzatziki in interpretare turceasca, ba o halva (care la ei nu are nicio legatura cu halvaua noastra clasica, ci e facuta dintr-un gris foarte aromat si imbibat in sirop), si ne trimite cu exactitate si la ceea ce zice el ca ar fi cel mai bun restaurant din Istanbul, pentru seara urmatoare. Cand satui pana la refuz ne ridicam intr-un final sa mergem, isi lasa toate lucrurile la masa si ne conduce pana la iesire, unde ne ureaza cel mai cald drum bun si plimbari frumoase si in anii urmatori. Ne taram agale spre cazare, punandu-ne laolalta impresia comuna ca omul era daca nu patronul localului, cel putin un foarte foarte vechi “de-al locului”.

Cu o zi si mai aproape de casa, ridicam ancora spre ‘Stambul. Drumul e in continuare perfect si numai bun de dat blana, iar peisajul incepe sa arate deja familiar, tipic european, asa ca facem din ce in ce mai putine opriri, si inca si mai putine poze.

La intrarea pe autostrada (cea reala, desi toate drumurile lor principale par autostrazi), vedem un rand de porti de taxare si in dreptul lor o mica parcare plina si o cosmelie cu aer de taxe si impozite. Robert ramane la motor si eu ma duc sa vad cat, cum si daca avem de plata. Intru pe usa cosmeliei si privelistea e usor dezolanta, cu o coada surprinzator de lunga intr-un spatiu atat de mic, si niste semne explicative numai in turca. Nenea de la ghiseu pare mult prea ocupat ca sa raspunda la intrebari, si incerc sa intreb o persoana – doua care-i treaba, dar ridica din umeri si doar arata cu degetul la ghiseu. Ies din nou, poate gasesc pe afara pe cineva mai stiutor, sau macar mai oficial, si norocul meu face ca tocmai in acel moment sa traga in parcare un turc mare cat toate zilele, calare pe o Hayabusa pe masura lui. Interventie divina si nimic mai putin!

Ma duc tinta la el si descopar o data ca vorbeste foarte bine engleza, si pe urma ca e un tip foarte de treaba pe nume Tolga, care nu numai ca-mi spune exact ce e de facut si vorbeste cu tipul de la ghiseu in numele meu, ca sa sa stie ala care-mi e pasul si ce sa-mi dea, dar pe urma imi da si toate datele lui de contact, in caz ca mai avem vreo problema in restul drumului prin Turcia.

Ne luam in primire cartela de autostrada (aparent asa functioneaza la ei), si-i dam mai departe. Ajungem in Istanbul si fix acolo se gaseste GPS-ul s-o ia razna si sa ne vada prin balarii, rezultand intr-un mare zigzag culminand cu o don’soara cu ochii dupa avioane iesindu-ne din scurt in fata, dintre doua alte randuri care oprisera ca oamenii normali. Frana blana, dar nu e suficient, insa din fericire se opreste, si El Capitan reuseste sa ne strecoare prin fata ei, intre botul masinii si o alta masina din dreapta. Iar ptiu!

Oprim in prima benzinarie, ne regrupam, ii dam un restart lui Gogu, si reusim sa ajungem la cazare fara alte incidente. Suntem prea obositi sa mergem pana in partea cealalta a orasului, unde era restaurantul acela celebru, asa ca profitam de stradutele ultra-turistice si colorate din jurul cazarii, si plecam in cautarea cinei.

Dupa vreo doua ture, alegem in cele din urma chiar terasa hostelului, parca cea mai draguta si aranjata, si nu suntem dezamagiti. Cam mult kebab un ultima vreme, asa ca El Capitan alege ceva cu pui, iar eu fructe de mare. Si evident, nelipsitul ceai de menta proaspata.

Incheiem apoteotic cu narghilea, si il pun pe El Capitan sa pufaie artistic pentru poza.

N-ai cu cine…

Ii inmanez lui aparatul si ii arat cum se face.

Ne mai plimbam putin prin zona si pana la Moscheea Albastra. Suntem obositi, dar parca nu ne-am da dusi inca, stiind ca maine e ultima dimineata de nomazi, iar maine seara o sa dormim in patul nostru.

Dimineata devreme. Gata, timpul sa mergem acasa. Il incarcam pe Jinks, ne luam la revedere de la cele cateva pisici grase care ne urmaresc cu mare curiozitate, si ii dam bice spre casa. Avem pe la vreo 650km de parcurs, asa ca mergem intins, fara pauze lungi, fara poze.

Vama bulgareasca e supraaglomerata, plina de masini cu numere vest-europene, ocupate de turci pentru care s-a incheiat concediul, la fel ca si pentru noi. Din masini ni se fac semne sa mergem inainte, printre randuri. La inceput ne abtinem, nu vrem sa fim tarani, dar apoi trece si un vames si ne da aceeasi indicatie, asa ca ne conformam, daca asa e procedura si nu se supara nimeni. Trecem rapid si fara prea multe intrebari, si mergem mai departe.

Traversam si Bulgaria si suntem intampinati de o priveliste atat de cunoscuta…

Si exact la timp cat sa ne boteze primii stropi de ploaie de cand am plecat din Bucuresti, acum… doua saptamani? Doar atat? Parca a fost o viata intreaga… Oare mai stiu unde locuiesc? Unde am serviciul? Imi mai tin minte parola de la calculator? Alung repede acest gand negru si incerc sa ma bucur de ultimii cativa kilometri din concediu.

Si am ajuns acasa…

După 16 zile, 7 țări, 5000 km pe motor, 1100 km pe mare, 1140 km în tren, și multe ștampile…

The Italian Way Home
The Nickel Tour
Sand, Sweat And Pedals