The World According To My Camera

The Italian Way Home

December 12, 2017

Dimineata devreme, inca intuneric. Orbecai prin camera adunandu-mi restul de bagaj (nu ca ar fi atat de multe de adunat) si plec spre aeroport. Desi cu o cheie minuscula de 11 s-a decis ca as putea deturna un avion, cu o piatra vulcanica de marimea pumnului se pare ca nu pot, asa ca nu-mi zice nimeni nimic.

Cinci ore si un somn chinuit pe o masuta rabatabila mai tarziu, ajung inapoi in Bergamo. Apoi cobor din tren in Milano, unde din cele 11 minute cat aveam sa prind conexiunea spre Bolonia, imi raman 3, dupa intarzierea trenului. Inca o scapare a laturii mele organizatoare, care atunci cand a luat biletele astea, cumva s-a gandit numai la conexiunile similare decurse snur prin Germania si Austria, si nu la faptul ca Italia nu e nici Germania, nici Austria, ca sa parafrazam pe cineva. Dar prind totusi si al doilea tren, si la 9 jumate seara sunt in Bolonia, unde ajung deja atat de rupta de somn incat nici nu ma gandesc sa fac vreun pas spre centru, si ma duc intins la hostelul de langa gara, imi iau rezervarea in primire, si cad lata.

Cinci dimineata. Plec la fel de intins inapoi la gara, sa prind trenul spre Rimini. De ce Rimini? Poveste mai lunga. Planul initial era ca din Bergamo sa zbor direct inapoi acasa. Plan care s-a schimbat cand s-a nimerit ca zborul Bergamo – Bucuresti din ziua aceea sa fie printre cele (mai multe) anulate de Ryan in perioada respectiva. Asa ca, din variantele de compensatie oferite, am ales sa-mi iau banii inapoi pentru zborul anulat, iar voucherul (surprinzator de consistent) de “nu ne dati in judecata” dat tuturor celor afectati, sa-l folosesc pentru un zbor cu doua zile mai tarziu, din Bolonia, care mi-a permis sa vad si Florenta (care era de ceva timp pe bucket list) si San Marino (hei, o tara in plus e o tara in plus).

Asa ca acum ma indreptam in ritm alert (ma rog, cam cat de alert poate fi ritmul cailor ferate italiene) spre Rimini, de unde urma sa iau autobuzul spre tara microscopica.

Badabing badaboom, sunt in San Marino! Ii trimit lui El Capitan mesaj cu “43!!!” (de tari), si nici nu-i nevoie sa-mi raspunda ca sa-l vad in minte dandu-si ochii peste cap si mormaind un “cocalar pitic” in barba. Yes, I am! B-)

San Marino ma intampina rece, pustiu (traiasca orele inumane!), si pierdut undeva intr-o ceata densa si (zic eu) fotogenica.

Iau la rand cele doua turnuri vizitabile si incerc sa le imortalizez repede, pana nu se disipeaza ceata de episod din Scooby Doo, sau apar turistii.

Desi imi rezervasem doua ore jumate sa vizitez cetatea, intr-o ora n-am ce face, asa ca o iau inapoi la vale spre autobuz, pozand pe drum cate o straduta interesanta…

…vreo dragalasenie locala…

… sau vreo gheata perfecta pe care imi vine sa miorlai ca n-am timp si patine s-o stric…

Inapoi in Rimini, ma asez la o briosa si un jus d’orange daca tot am ajuns mai devreme, apoi iau urmatorul tren, spre Florenta. Tot cu conexiune, dar de data asta fara emotii prea mari, ajung in Florenta, pe dupa-masa.

Iar Florenta arata exact asa cum ma astept. Incredibil de frumoasa, dar extrem de turistica, pana si acum, in extrasezon, la 3-4 grade.

Hmmm… Oare de ce simt un impuls irezistibil sa ma catar in varf, sa killaresc scurt vreo doi paznici cu loialul meu double blade, sa rostesc un one-liner amuzant pe accent de “It’s a-me, Mario”, si apoi sa plonjez pe sunet de soim, intr-o gramada de fan de la baza? Tare ciudat…

Imi las in urma variile flashback-uri dubioase, si continuu sa ma plimb cateva ore dintr-un capat in altul si inapoi, pe toate stradutele orasului vechi. Sunt rupta de picioare, dar parca tot nu-mi vine sa ma opresc undeva, sau sa ma duc la cazare. Daca dupa straduta asta e una si mai frumoasa?

Ma impiedic la un moment dat de targul de Craciun aparent deja instalat, si nu ma pot abtine sa nu rad de o figura de piatra, aspra si dezaprobatoare, privind la un stand de bomboane si jeleuri.

Dar trebuie sa ma retrag la un moment dat, asa ca aleg un restaurant dragut si trag de (ce altceva?) o pizza cu de toate. Apoi cazare si schlafen.

Si a venit si ultima zi… Nu au fost chiar atat de multe, dar cumva simt ca sunt plecata de vreo luna. Imi strang (pentru ultima data) bagajul si plec agale spre gara, sa prind trenul inapoi spre Bolonia. Am timp destul, asa ca mai dau un ocol pe la Ponte del Vecchio, sa-l vad si pe lumina. Fata de nebunia maxima de aseara, acum parca e alt pod, cu toate magazinele lucioase inchise cu obloane masive de lemn si otel, si doar cativa oameni, mai matinali, iesiti la plimbare.

Parasesc cu regret centrul si iau intr-un final directia garii, dar ma opresc la un moment dat pe drum sa plang putin….

Ma opresc in loc cu (ceea ce imi imaginez ca era) fata cu care privesti un catelus ranit, si ma gandesc o secunda sa incerc s-o ridic, dar, o data, nu stiu daca reusesc fara sa sufere mai rau, si pe urma, daca apare intamplator proprietarul fix atunci, probabil crede ori ca eu i-am dat-o jos, ori ca incerc sa i-o fur. Asa ca mai oftez un pic langa ea, si apoi imi vad de drum, cu speranta ca n-a patit mare lucru.

Ajung la gara, ma urc in tren, ma urc in avion…

Si iata-ma acasa…

The Nickel Tour
Sand, Sweat And Pedals
Ride-Around Sally