The World According To My Camera

The Georgian Welcoming

August 26, 2017

Booon, deci suntem in sfarsit in Georgia, in Poti, si o luam vitejeste spre Mestia. Nu mai avem noi timp de Georgian offroad experience pana in Ushguli azi, dar tot trebuie sa ajungem la cazare, sa vedem cum se prezinta drumul, daca putem sa mergem maine, etc. etc. etc.

Thomas si lituanienii au luat-o in partea cealalta, inapoi spre Batumi, iar Wolfgang vine cu noi spre Mestia. Ramane intr-o benzinarie sa mestereasca ceva pe la motor, iar noi o luam inainte.

Pana in Zugdidi nimic deosebit de interesant, in afara de combinatia amuzanta de palmieri in curti si brazi in fata.

In Zugdidi oprim putin sa schimbam niste Lari, ocazie cu care fac cunostinta pentru prima oara cu soferii georgieni, pentru care trecerea de pietoni pare o serie de dungi decorative, pe care e de datoria pietonului sa fuga din calea masinilor. Nu-i bai, e… pitoresc. Cand ajung inapoi la motor vad un sofer de taxi cum isi etala talentele de ambasador incercand sa-l vrajeasca pe Robert cu o cazare ‘eftina. Tot pitoresc.

Dar iesim repede din civilizatie si Georgia incepe sa se arate asa cum o vazuseram noi in poze. Drumul incepe sa urce, casele incep sa se rareasca, si muntii incep sa se iveasca ispititori de dupa fiecare curba.

La fel si vacile…

Tragem putin pe dreapta, si o iau un pic inainte sa le dau binete ungulatelor, daca tot am oprit pe langa ele. Prietenoase ele, asa, de felul lor, chiar dragute in varianta lor mini fata de cum suntem noi obisnuiti cu ale noastre.

El Capitan nu imi impartaseste afectiunea fata de ele…

Ii mai dam inainte o vreme, mai un stup pe stanga, mai o curba nisipoasa la dreapta, toate in parametri.

Nu apuca El Capitan sa-si intre prea bine in ritm, ca incep sa chitai iar de oprire de poze. E vina mea ca arata atat de bine drumul asta?

Da’ si lui Jinksy ii sade frumos pe el…

Ne punem din nou in miscare, dar iar nu prea departe, cand Robert trage pe dreapta (fara sa-i zic eu!) si il aud razand infundat  in casca. Ma dau jos si inteleg de ce-a oprit. La o aruncatura de bat in urma noastra, apropiindu-se vijelios cu norisorul personal de praf in urma si o bulina portocaliu neon in varf, veneau Wolfgang si al lui Bemveu’.

El Capitan imi fredoneaza Valkyriile in casca. Ii dau un ghiont si incep sa-i fac cu manuta lui Ahnold. Face si el inapoi cu mare entuziasm si opreste langa noi. Pesemne ca si lui ii place Georgia pana acum.

Schimbam impresii poetice despre peisage, ne mai zgaim un pic la harta, si-i dam inainte. Nu mai e mult.

Pe la 7 ajungem la cazare, putin dupa intrarea in Mestia. Vad in curte o tanti care pare de-a casei si dau sa o intreb de rezervare. Nici n-apuc sa-mi termin propozitia, ca ma intrerupe: “Yes, yes, motorcycle! WRITE YOUR MOTHER!!! She very worried!”. WTF?! In fine, trecand peste momentul de proactivitate maternala cand odrasla nu raspunde la esemes, ne caram catrafusele inauntru, apare si Wolfgang intre timp, si ne retragem fiecare la dusul lui.

Eu am tras paiul scurt, asa ca mai fac niste poze cu privelistea de pe balcon, cat imi astept randul.

Momentul de poezie e intrerupt rapid totusi de un bombanit foarte familiar venind din baie. Bombanitul acela de “Robert da cu capul de ceva”.

Problema lui, ce, eu l-am pus sa se uite crescand? Il las cu problemele lui existentiale si ma intorc la apusul feeric de peste munti.

Prea tarziu, acum pozez maidanul de sub balcon si doreii lucrand pe stil romanesc la gardul pensiunii.

Proaspat spalati, parfumati, si cu doar un pic de miros de esapament ramas in pletele acelora dintre noi mai dotati capilar, iesim la plimbare pe ulita, si (din nou) la haleala.

Mestia e… nu asa cum mi-am imaginat-o. OK, suspectam ca e turistica, dar de acolo si pana la a fi un fel de Bran mai prafuit era ceva drum.

Gasim cu greu un loc la o terasa si ne rupem dintii intr-un Shashlik de vita care as putea jura ca e la mana a patra dupa doua ghete si-un papuc. Berea-i buna, totusi.

Ma joc pozand un Svan mic de lemn si visand la cele reale din Ushguli.

Trebuie sa decidem cum schimbam planul. Suntem in urma cu o zi. O zi pe care trebuie sa o luam de undeva, si nu putem din Bucuresti. Sa renuntam la Ushguli? Nici cu ordin de la procuratura! Sa nu mai mergem in Baku? Ar fi o varianta… Dar piti din mine care tine numaratoarea a plecat in excursia asta chitita sa se intoarca ajunsa la 42 de tari si nu vrea 41. Pai… Ramane ziua in plus in Goreme. Planul fusese sa avem o zi de pauza in Cappadoccia, inainte de maratonul spre casa, iar El Capitan o ofera sacrificiu. Avem zi (relativ) scurta inainte, zi relativ scurta dupa, deci avem o dupa-masa si o dimineata sa ne zgaim la baloane si ciuperci de piatra, asa ca e decis. Asa vom face si nu altfel!

O luam agale inapoi spre cazare, cu Robert minunandu-se in mers de ciudata flota auto locala. Cam jumate dintre masini sunt cu volanul pe dreapta (pe filiera japoneza, nu britanica), si aici par concentrate aproximativ toate Mitsubishi Delica fabricate vreodata. Par sa fie principalul mod de a trambala turisti dintr-o parte in alta, ceea ce e oarecum explicabil avand in vedere cate obiective offroad (soft sau mai putin soft) sunt prin zona.

Iar apoi il vad ca se opreste si incepe sa dea din manute entuziasmat, pentru ca a vazut asta:

Ma pune sa-i fac repede poze si sa-i trimit unui amic al nostru pasionat de masini cu istorie. OK, whatever… Am facut asta a doua zi, si mi-a raspuns respectivul amic dand (virtual) din manute aproximativ la fel de entuziasmat. Ugh… men!

Ajungem la cazare si ne bagam repede la somn. Zi grea maine. Abia astept!!!

The Italian Way Home
The Nickel Tour
Sand, Sweat And Pedals