The World According To My Camera

The Armenian Sidestep

August 31, 2017

Dimineata. Inca o tura de dat cu subsemnatul si zambit frumos la webcam in vama, si ne vedem inapoi in Tbilisi. E deja 11 si iar avem cale lunga de batut, asa ca luam un autobuz de la gara pana la cazare, ocazie cu care amintirea Baku-ului se dizolva incet si sigur in interiorul agregatului cu aer de rata de Stefanesti. Nu poti sa nu-ti pui anumite intrebari in momentul in care cei doi pasageri care in ultimele 48 de ore s-au spalat intr-o toaleta de tren par cei mai deodorizati din tot autobuzul, dar in fine, ce stim noi?

La cazare dam doar peste femeia de serviciu, dar isi aminteste si ea de noi si de bagajele noastre, si ne intampina bucuroasa. Ne luam catrafusele, il incarcam pe Jinks, care ne astepta cuminte la locul lui, ne impachetam pe modul turbo, pana nu lesinam de cald cu echipamentul pe noi la (din nou) 30 si bine de grade, si ii dam bir cu fugitii si spre alte meleaguri.

Parca nici nu apucam sa ne obisnuim iar cu mersul, ca si ajungem la vama Guguti – Gogavan (inca ma loveste rasul scriindu-i denumirea). Ai zice ca numai si numai in ideea de a compensa pentru numele dragalas, dar vamesii de aici (mai ales cei de pe partea armeneasca) sunt seriosi si suparati rau, si asta inca inainte sa vada stampilele azere in pasaport. Se uita la noi pe toate partile, scotocesc in bagaj, ne plimba de la un ghiseu la altul… Ce mai, zici ca traficanti de droguri scrie pe noi. El Capitan o ia inainte cu actele si niste hartii de plimbat dintr-o parte in alta, iar eu raman cu un fel de Yosemite Sam in uniforma, morocanos rau si pus pe interogat.

Russki? (Frate! Jur ca data viitoare in directia asta ne punem pe invatat rusa inainte.)

Niet.

Niet Russki??!

Pare incredul si din ce in ce mai suparat ca nu vorbesc rusa si ii tot da inainte cu Romania pa russki, Romania pa russki, ca doar tovarasu’ asa ne-a invatat, si uite cum s-a ales prafu’. Mai schimba doua vorbe nervoase cu un adjunct, si pe urma ma intreaba sec, apasat si scarbit: Tigany? Ii ingan un ba p-a ma-tii in barba si ma abtin de la a-i explica politicos ironia intrebarii asteia din partea lui, avand in vedere ca turcii ii stiu pe armeni drept tigani si borfasi. Ma multumesc sa-i raspund la fel de sec si de apasat: No.

Ma lasa in pace intr-un final si dispare, terminam cu hartiile, si intram in Armenia. Robert e extrem de tentat sa le suiere un “Azeri kurwa” peste umar, dar se abtine, ca de, tre’ sa mai si iesim din tara. Tare sunt curioasa cum e Armenia, pentru ca pana acum, armenii nu pot spune ca-mi sunt dragi. Din fericire, se va dovedi un caz izolat, toti ceilalti cu care vom interactiona fiind extrem de politicosi si primitori, inclusiv vamesii de la iesire (din alta vama).

La putin timp dupa vama facem o oprire pentru o gura de apa si sa verificam traseul. Pe marginea drumului sunt cativa oameni si jumatate la muncile campului. Se uita lung la noi, ca la extraterestri, apoi decid ca ET e prietenos si capabil de comunicare, asa ca ne fac timid cu mana.

Drumul e dragut, calm, usor serpuit printre dealuri line. Nimic foarte spectaculos, dar linistitor si placut.

Iar vacile armenesti par mai educate decat cele georgiene, stand cuminti pe marginea drumului :D.

Ajungem destul de repede in Yerevan, dar nu avem timp de stat. Umbrele incep sa se lungeasca, iar noi vrem sa ajungem tot astazi la Khor Virap, o manastire pe deal la vreo 40km de Yerevan, de unde se vede foarte bine Ararat-ul, dincolo de granita (inchisa) cu Turcia.

Trecem prin oras ca prin branza si ii dam inainte, intrecandu-ne cu apusul. Deja se vede muntele peste case si printre copaci, si in timp ce Robert se concentreaza la drum dandu-i blana ca sa apucam sa-l vedem pe lumina, eu ma amuz uitandu-ma la doua dealuri micute pe marginea drumului, care par sa emuleze forma muntelui cu cele doua varfuri ale lui, ca si cum l-ar batjocori invidioase ca e centrul atentiei tuturor celor care trec pe aici.

Ajungem exact la timp cat sa vedem apusul pe un colt al muntelui.

Oprim in mica parcare de la baza scarilor spre manastire, si vanzatorii ambulanti de bauturi si bibiluri chinezesti nu ne inspira suficienta incredere incat sa lasam motorul singur cu bagaje si echipament, asa Robert ramane jos cu toate cele si urc sa dau singura roata.

Si nu sunt dezamagita. Frumoasa manastirea, dar privelistea muntelui ridicandu-se singuratic din nimic, sub norii sparti si patati de apus, e de-a dreptul biblica.

Mai fac o poza si cobor inapoi la El Capitan, care se intretinea cu o Soda rece de la baiatul cu galeata de gheata.

Ne impachetam la loc si ne intoarcem in Yerevan, la cazare, unde impresia anterioara despre armeni ne e data peste cap de micul hostel dintre blocuri, unde suntem intampinati cu zambete in engleza si cu o camera VIP la acelasi pret cu cea standard pe care o rezervaseram initial, care nu mai era disponibila de cand am schimbat rezervarea dupa intarzierea ferry-ului. De parca ar fi avut ei vreo vina in toata treaba asta. Si ca sa fie treaba rotunda, El Capitan e condus cu motor cu tot pana la garajul personal al proprietarilor, ca sa nu stea motorul peste noapte in parcarea de pe strada.

Pierdem ceva timp prin camera amintindu-ne cum era sa faci un dus ca lumea intr-o baie adevarata, apoi iesim prin oras. Doua stradute dincolo de hostel dam intr-o piata centrala, luminata si animata mai ceva ca de revelion. In centru, o mare fantana muzicala amuza populatia in ritm de vals.

Dam o roata spectacolului, dar cum deja e tarziu si noi n-am mancat toata ziua mai mult de o gustare pe marginea drumului, El Capitan activeaza Nasul, arma lui secreta gasitoare de mancare buna, si atat de utila in tineretile noastre zbuciumate de umblat prin Europa cu tot bugetul in monede. Eu am alte prioritati mai artistice, dar reusesc (cu greu) sa ma tin dupa el, cu un ochi la ogarul infometat, si altul la luna.

Ne simtim fancy seara asta, acum ca suntem proaspat spalati si parfumati dupa scurta incursiune nomada, asa ca alegem un restaurant cochet si ne dedam placerilor culinare, apoi celor diabetice.

Ne rostogolim din nou lent la cazare si adormim tun in camera noastra VIP.

The Italian Way Home
The Nickel Tour
Sand, Sweat And Pedals