The World According To My Camera

‘Shvili

August 29, 2017

De trezit ne trezim noi devreme, dar cumva tot abia la 10 reusim sa iesim pe usa. Dar nu-i bai, a fost cu folos. Cat de des poti spune ca ti-a luat o ora jumate sa servesti micul dejun pentru ca te conversai cu un backpacker ceh umblat prin toata lumea cu mainile in buzunare? Iar cand cazarea arata asa…

…cum sa nu te imbie la vorba cu oamenii cu care te intersectezi in drum spre bucatarie?

Ne retragem intr-un final fiecare la treburile lui. In cazul nostru – El Capitan la convins gazda ca are loc de depozitare pentru bagajele noastre pana ne intoarcem din Baku, chiar daca el se gandea la doi rucsaci, si noi la un topcase, doua genti, un tankbag, doua geci, doua casti, si o pereche de cizme, iar eu – sunt sigura ca faceam si eu ceva util….

Ne luam jos la revedere la Jinksy pentru urmtoarele doua zile, si plecam sa vedem orasul.

El Capitan isi asuma rolul de navigator ca sa nu dea peste mine autobuzele pe strada, stand cu un ochi in aparatul foto si unul in GPS, si luam la rand galaxia de stelute de pe harta. Aveam planuri mari!

Se termina destul de repede centrul modern si cochet si orasul incepa rapid sa-si arate istoricul sovietic.

In unele feluri, parca ne aminteste oarecum de Bucuresti. Cladiri moderne langa blocuri gri, monumente ciudatele cu aer de arta moderna, graffiti-uri criptice, dar vag haioase… Ca acasa.

Prima steluta pe harta s-a nimerit sa fie piata de fructe si legume. De ce era o steluta? Pe scurt, pentru ca olandezii pe care ii citisem eu la capitolul “ce e de vazut prin Tbilisi” n-au mai vazut in viata lor o piata est-europeana, si eu am uitat ca-s olandezi. “I am Jack’s complete lack of surprise”.

Desi nimic nemaivazut, e totusi colorata si draguta, cu cate ceva interesant din loc in loc. Hei, cel putin stim de unde sa facem aprovizionarea pentru expeditia cu trenul, fiind fix alaturi de gara.

Tot aici reintalnim si o veche cunostinta de pe partea cealalta a marii, in cel mai lucios si mai ingrijit exemplar de pana acum.

Si totusi partea asta a orasului pare un fel de Ferentari al lor. Nu ca ar parea nesigura, dar fatadele scorojite, cu balcoane improvizate din petice si resturi, sau strazile in lucru care par sa fi fost uitate asa nu spun o poveste foarte frumoasa.

Mergem totusi mai departe spre urmatoarele stelute, si strazile incep incet – incet sa arate mai bine. Tot sub un strat gros de ani de paragina, dar se vede ca au fost totusi si cladiri frumoase.

Si cineva inca tine la ele.

Din pragul unei case in renovare (nu demolare, speram noi), o pisica ne urmareste atenta cu privirea. In spatele ei se aud ciocane si moloz cazand. Reusesc sa-i fur repede o poza inainte s-o zbugheasca inauntru.

Aproape ca sunt tentata s-o urmaresc, sa vad cum aratau si inauntru cladirile acestea candva frumoase, dar mergem inainte. Robert imi spune sa nu ma mai opresc in dreptul gangurilor spre curti interioare si sa ma zgaiesc inauntru. Uff…

Dupa o vreme deja ne simtim de-ai locului, si traversam cot la cot cu georgienii, prin mijlocul drumului. When in Rome…

Mai mergem cateva strazi amuzandu-ne periodic de serpisorii lor de litere si de numele lungi cat o zi de post…

…apoi ceva se schimba. Fatadele cladirilor de pe-o parte si pe alta a strazii inguste incep sa se curete si sa se indrepte, si pe ele sa apara graffiti-uri si apoi adevarate picturi murale din ce in ce mai mari si mai complicate.

Cred ca am ajuns.

Fabrika, din cate citisem, e un hostel si centru de workshopuri si diverse activitati culturale foarte cunoscut in Tbilisi. Dar dupa cum aratau atat cladirea cu marea curte interioara, cat si oamenii care defilau pe acolo, pare mai mult de atat. Pare un fel de Mecca a oamenilor din Tbilisi care vor mai mult decat un fost oras sovietic. La o prima impresie, ai putea spune ca pare centrul hipsteresc al orasului (si nu pot nega ca avea un oarecare aer), dar dupa blocurile descompuse si cladirile in paragina, pe mine personal nu ma deranja absolut deloc.

Chitaim un pic pe langa Africana care astepta cuminte langa scuterele de inchiriat…

…si ne asezam la o masa la una dintre terasele din interior, sa ne mai odihnim picioarele. El Capitan se duce dupa doua limonade si se intoarce chicotind, povestindu-mi cum barmanul i-a marturisit jenat ca nu mai are zahar, asa ca l-a intrebat daca ne poate servi cu un Sprite cu suc de lamaie si menta. Ce se poate intampla, e practic acelasi lucru… (Nu, nu e, e mai bun decat orice limonada pe care am baut-o vreodata, cum de n-am stiut asta pana acum???)

Mai zacem o vreme, si cand sa plecam, il aud pe Robert cum incepe iar sa rada ca hiena, de data asta de mine si de tricoul meu cu care ai putea asezona o oala intreaga de sarmale…

Am mentionat ca erau 40 de grade?

In fine, mergem mai departe. Destinatia urmatoare? Centrul vechi. Minuscul, dar foarte dragut si cochet, cu terase ingrijite si magazine lucioase. Ne hotaram ca dupa ce terminam (sau ne plictisim) de marsaluit prin oras sa venim aici sa mancam si probabil sa frecam menta pana la tren.

La capatul strazii care e practic… centrul centrului vechi suntem informati in serpisori, dar si caractere umane, ca de acum ne puteam astepta ca lucrurile sa devina usor fanteziste.

Zis si facut.

“Podul Pacii” pe numele lui real, a fost construit si dezvaluit publicului cu mare tam-tam, ca o cale de unire simbolica a orasului vechi cu cel nou, de dincolo de raul… umm… Kura. In zilele noastre, totusi, e mult mai bine cunoscut de turisti si de localnici ca “Podul Always Ultra”, din motive total misterioase.

Ceea ce nu-l impiedica, totusi, sa fie un puternic magnet de selfie-uri si fotografii profi cu mireasa. Si de ce nu? Atata timp cat nu-l prinzi de la distanta, arata aproape interesant.

Cu cateva mici exceptii, Tbilisi-ul nou de pe partea cealalta a raului nu arata deosebit de nou sau interesant, asa ca mai fac cateva poze si o luam agale inapoi spre o terasa din centrul vechi.

Ginim o terasa cu un ventilator cu pulverizare si eu ma postez la masa fix in fata lui. My precioussss! Robert e tentat sa asculte de pernute…

…dar se abtine pana la urma.

Un kebab si cateva limonade mai tarziu, ne urcam in tren. Baku, venim! Lent… Foarte lent… Dar venim!

The Italian Way Home
The Nickel Tour
Sand, Sweat And Pedals