The World According To My Camera

Sail Away…

August 25, 2017

A doua zi ne trezim devreme, lasam bagajele la cazare, si-l luam pe Jinks la o plimbare scurta pana la celebrele Katakomby de sub Odessa, sau cel putin singurul lor punct vizitabil (fara ranga). Noroc cu stelutele mele pe harta si cu Gogu Gipiesu’, ca altfel ar fi fost cam greu spre imposibil de gasit, pe la marginea orasului, in semi-camp, si cu singurul indicator la vreo 50m de intrare. Oricum, drum pitoresc pana acolo, si mai socializam si noi cu soferii ucraineni.

Dar acolo liniste si pace, si totul inchis cu lacat.

2500 km de catacombe labirintice, diverse legende cu adolescenti rebeli rataciti prin ele de-a lungul timpului si gasiti dupa cativa ani, crame clandestine bine ascunse prin tuneluri, si noi sa nu vedem decat doua porti incuiate?!

Dam peste un nene asteptand autobuzul un pic mai incolo, si reusesc sa-l fac sa-mi arate pe degete la cat se deschide monumentu’ (is ambasador au ba?) si aparent avem noroc, in vreo 15 minute ar trebui sa apara cineva. Bene, intre timp pozez ce pot printre gratii, si descoperim un fel de anticamera pe care ori au uitat s-o inchida, ori, ne dam noi cu presupusul, au lasat-o de entertainment pentru turisti nerabdatori ca noi.

Trec cele 15 minute… si alte 15… si altele…. Tocmai cand dadeam sa plecam resemnati apare Natasa. Natasa nu vorbeste boaba de engleza si nici cu limbajul semnelor nu pare sa se descurce stralucit, dar are un manunchi de chei, ceea ce e tot ce ne trebuie. Credem noi… Descuie tacticos portile, da un telefon, ne face semn sa asteptam, si se piteste intr-in birou mic cu un ventilator mare.

Mai trec 15 minute. Apare o familie de turisti ucraineni. Asteapta si ei. Alte 15 minute. Deja e tarziu si noi avem un ferry de prins. Daca stiam noi cate ore urma sa asteptam degeaba in ziua aia, poate am fi asteptat-o si pe Natasa 2, dar cum nu stiam, ne multumim cu pozele pe care am reusit sa le furam prin porti, si plecam inapoi dupa bagaje.

Ajunsi inapoi la cazare, ne echipam de drum si ne indesam averea lumeasca in genti si topcase. Hmm… Poate am exagerat un pic cu proviziile de fructe pentru ferry. Unii dintre noi se cred marinari panditi de scorbut in lunile petrecute pe mare…

Ne urnim din loc si mergem la Borey, o cladire administrativa de langa port, unde aflasem eu ca trebuie sa ne facem un fel de check-in. Acolo prima surpriza, mi se se spune ca nava nu mai ajunge in Batumi, cum scria pe rezervare, ci in Poti. “Da’ tot marti la pranz, da?” “Da, da, no problem no problem, tot marti la pranz”. Ioi… Incepe sa-mi dea palpitatii acest no problem, no problem.

Imi da nenea biletul si imi zice sa mergem intr-o benzinarie 1-2 km mai in fata, si vine cineva sa ne ia de acolo. O…. K…. interesanta procedura, dar in fine, oricum trebuia sa bagam benzina. Mergem, alimentam, dam din manute ca e un fel OMV cu Viva, bagam traditionalul jus d’orange, luam in fund o bordura langa motor si ne punem pe asteptat… Si nimic. Se apropie ora la care scria pe rezervare ca ar incepe imbarcare. Hmm… hai inapoi la Borey, poate n-am inteles eu bine.

Acolo, revelatie, nici nu oprim bine langa intrare, cand vedem patru motoare, doua Africane, un Transalp, si un R1200GS, toate noi, perfecte si lucioase, toate cu bagaje, stegulete, si Touratech pe toate partile. Si asa i-am gasit pe Thomas si trupa lui de lituanieni, in drum spre Georgia si ei, pe acelasi ferry. Intram cu ei in vorba, si aflam doua lucruri importante. Primul, ca ei vorbesc fluent rusa, glory halleluja!, si al doilea, ca inteleseseram noi bine ca vine cineva sa ne culeaga din benzinarie, doar ca in partea asta de lume notiunile de timp sunt… altfel. Asa ca ne intoarcem in benzinarie, si ne asezam iar comod.

Intre timp apare si Wolfgang, un austriac tacut pe un alt R1200GS inmatriculat in Germania. Si ne intoarcem cu totii la activitatea zilei, asteptatul…

Pe la al patrulea jus d’orange, cand Liuba, responsabila cu portocalele, crescuse probabil deja doza la doua flegme per pahar, apare un nene grabit intr-un Renault vechi de cand lumea, cu o lista de pasageri in mana si o apriga dorinta de adunat pasapoarte. Fericire de jur imprejur, ne zice ca se intoarce in 20 de minute cu hartiile de imbarcare.

Alte 4 ore mai tarziu…..

Ne vedem in final cu totii la baza mamutului care ne va fi casa in urmatoarele cateva zile. Inca o portie de dat cu subsemnatul si ni se face semn ca ne putem imbarca, la mare fix sa prindem apusul romantic peste tiruri.

Dimineata se infatiseaza ghidusa cu un anunt plictisit in rusa, anuntand (am suspectat noi) stimatii pasâjerî ca masa e pusa. Foame mare, sarim noi din pat, ne aranjam ca doua floricele ce ne aflam (ca doar nu vrem sa ne infatisam neingrijiti in fata fratilor tiristi), si ne prezentam in sala de mese. Masa se prezinta si ea. Facem cunostinta cu prima din multele forme si culori de terci pe care le vom afla in cursul (relativ) scurtei noastre calatorii pe mare.

Cumva mimoza din mine a avut de fiecare data oares’ce retineri in a poza fascinata meniul amorf  cand tiristul de langa mine (acelasi la fiecare masa) parea de-a dreptul incantat de fiecare noua variatie a ferry haute cuisine, dar trebuie sa recunosc ca pelmenii (una din cine) mi-au placut, asa ca i-am pozat sincer, fara teama de acuzatii de hipsterism.

Dupa micul dejun am mai schimbat o vorba cu lituanienii, de trasee, plimbari trecute si viitoare, motoare, si “A, voua nu v-au zis? Ajungem miercuri dimineata, nu marti la pranz.”. Bun asa. OK, nu e chiar grav, ii dam blana pana-n Mestia si plecam direct spre Ushguli, in loc de a doua zi, cum era planul.

Daca ajungem in Poti la 6 dimineata, cum le-au zis lor, cat poate dura pana suntem pe drum? O ora? Doua? LOL…

Impacati ca toate-s bune si ca avem timp sa recuperam intarzierea, revenim la oile noastre lenese, de doua zile pe mare, cu absolut nimic altceva de facut decat mancat, dormit, si citit. N-am idee cu ce se delecta El Capitan, dar eu ma simteam minunat in compania lui Sir Terry Pratchett.

Si asa au mai trecut doua apusuri…

Miercuri dimineata, Ziua Debarcarii! La propriu. Sau cel putin speram noi, desi dupa cum se miscau lucrurile la 6, cand teoretic trebuia sa fim in port, realitatea cruda a unui plan bun dus pe apa sambetei radea de noi si de naivitatea noastra. Am fost gata de debarcare la 12…

Mai pierdem inca vreo juma de ora cu un zigzag demn de Benny Hill intre cele trei iesiri din port, fiecare paznic/vames ridicand din umeri si pasandu-ne la urmatoarea, dar ne vedem intr-un final iesiti din port si pe pamant georgian.

Nu mai ajungem in Ushguli azi. Dar nu-i bai, mai schimbam o data planul. Deocamdata ne bucuram sa fim din nou pe pamant uscat, si suntem nerabdatori sa ajungem odata in Mestia, in acel Svaneti de care am citit si vazut atatea.

Cum bine mai zicea cineva tot prin partea asta de lume, blanaaaaaaa!!!!

The Italian Way Home
The Nickel Tour
Sand, Sweat And Pedals