The World According To My Camera

Roads of Anatolia

September 2, 2017

Dimineata in Kars si mutra lui El Capitan deja inspira mila…

Ii zic iar de gheata, el nu, tot batman batman, asa ca bag repede un Google translate ca sa nu trebuiasca sa bazai si sa dau din aripi in farmacie (apropo, “ari” pronuntat ca si cum ti-ar fi lene sa deschizi gura, in caz ca are careva vreodata nevoie) si ies in cautare de antiinflamator.

Misiune indeplinita, iesim la micul dejun, si El Capitan are ample ocazii sa-si exerseze pronuntia cu fiecare turc care-l intreaba binevoitor ce-a patit si-i ofera un remediu babesc. Eu rad ca hiena de fiecare data.

Intr-un final nu avem de ales si trebuie sa ne punem in miscare, asa ciclopi cum suntem, asa ca o luam usurel copacel spre Elazig, urmatoarea oprire.

Daca muntii de ieri ni s-au parut spectaculosi, podisul arid (-ish) care incepe sa se desfasoare de azi in fata noastra ne taie respiratia (si nu doar din cauza caldurii).

El Capitan suspina si lacrimeaza ca o domnisoara de pension, dar ii da eroic inainte, in ciuda umflaturii care ameninta sa-i acapareze in curand toata fata. Albine mutante…

Ba chiar ma si asteapta rabdator sa pozez fiecare nou deal fracturat si fiecare stanca ce rasare rebela dintre ierburile galbene si tepoase.

Hei, uite ceva ce n-am mai vazut de mult…

Gasim un drum de tarana care deviaza din cel principal si urcam cativa metri pe el, pentru un picnic cu belvedere.

Rontaim nectarine si fistic si ne salutam cu cei cativa tiristi atat de dornici sa mai vada suflare umana, incat claxoneaza cu tot entuziasmul si ne fac cu mana iesiti aproape jumate pe geam. Daca n-ar fi ei, am crede ca toata soseaua asta perfecta e numai pentru noi. Probabil la fel zic si ei.

Nu mai e mult pana in Elazig, asa ca ii dam inainte intins, sa ne vedem odata ajunsi. Avem noroc cu drumul foarte bun si extrem de putin circulat, dar ochiul lui Robert deja e inchis aproape complet, si nu e in regula sa mergem asa.

Ajungem cu bine in oras, dar punctul de pe harta al cazarii e iarasi aiurea, si nu e niciun hotel acolo unde ar trebui sa fie. Opresc un tip pe strada si il intreb de hotel aratandu-i rezervarea. Nu stie de el, dar scoate imediat telefonul si suna la numarul de pe rezervare, schimba cateva cuvinte, apoi ma ia de-o aripa si ma duce pana acolo, la vreo 5-10 minute de mers pe jos, cu Robert tinand motorul incet in urma noastra. Omul asta mergea undeva, l-am oprit din treaba, noi, niste straini cu care abia se intelegea in cateva cuvinte in engleza, dar a lasat tot si a venit cu noi pana la hotel. Am mentionat cat de dragi mi-au devenit turcii in excursia asta?

Ne cazam, urcam toate bagajele in camera, si ma duc sa caut ceva haleala la pachet, cum El Capitan nu se simte apt sa iasa in societate. Ma invart o vreme pe stradutele intortocheate si haotice din Elazig, un oras mult mai mare si mai zumzaitor decat Kars, si ma intorc cu captura bogata – doua feluri de kebab, orez picant, baclavale, ayran, si deja traditionalele kile de fructe.

Gheata?

Neaaaah…

 

 

Ma trezeste devreme a doua zi si ma trimite dupa gheata. Ii dau un ghiont ascutit in coaste si ma duc… Din pacate gheata la punga pare a fi un concept strain aici, asa ca ma intorc cu cea mai buna alternativa pe care o gasesc – mazare congelata.

Deja e lata, nu mai putem pleca asa. Robert isi pune mazarea intr-un prosop, pe ochi, iar eu ma culc la loc. Vreo 3-4 ore mai tarziu, mazarea pare sa-si fi facut treaba in mod neasteptat de eficient, asa ca ne punem in miscare. Dupa ce-i mai dau un ghiont.

E deja pranz, dar n-avem foarte mult de mers azi, asa ca nu-i chiar grav. Iar daca peisajul a fost arid ieri, azi e deja desertic si parca si mai captivant, cu aerul aproape suprarealist fata de mai toate expeditiile noastre anterioare.

Mai mergem o vreme si dupa o secventa de cateva curbe un pic mai stranse ca pana atunci, El Capitan trage pe dreapta si ma intreaba jumate ingrijorat si jumate amuzat: “Ai simtit asta?”

Cu ochii dupa peisaj si cu gandul la Cappadocia, eu nici n-am observat cand motorul a inceput sa alunece pe smoala topita si iesita la suprafata asfaltului, din cauza caldurii. El Capitan zice ca ne-am mutat aproape de pe-o banda pe alta fara prea mare intentie din partea lui, dar eu eram, cum s-ar zice, blissfully unaware.

Daca tot am oprit, profit de ocazie sa mai fac o poza – doua, apoi ne punem iar in miscare, mai usurel.

Pe dupa-masa ajungem cu bine in Goreme si suntem intampinati de hoarde de turisti, mai ceva ca in Mestia. Nu ca n-am intelege de ce…

El Capitan se retrage la umbra cu ochiul lui umflat si cu cea mai rece sticla de apa din tot orasul, eu ies in recunoastere si vanez un restaurant pentru mai tarziu, si dupa o noua cina copioasa in bunul spirit turcesc, ne bagam la somn in camera noastra sapata in piatra.

The Italian Way Home
The Nickel Tour
Sand, Sweat And Pedals