The World According To My Camera

Ride-Around Sally

December 9, 2017

Dimineata deja? Draci, parca abia am esuat pe pat acum 5 minute. Trag de mine, ma imbrac, imi strang bagajul, de undeva din partea cealalta a casei se aude Angel intonand serenade in dus. Tre’ sa-mi amintesc sa-i dau steluta la rating pentru guest entertainment.

Afara, peste drum, Gicuta ma asteapta la locul lui, bine mersi. El si cele douaj’ de labute de pisica de pe sa. Incep sa empatizez cu El Capitan in vendetta lui eterna impotriva clanurilor de mate tomberoneze. In fine, il curat gigea, il pun si pe Gogu Gipiesu’ inapoi la locul lui, imi fac lungul ritual de impachetare, si plina de elan matinal, plec cu cricul lasat… Simtindu-ma mandra in compania selecta a oamenilor pentru care motoarele (alea adevarate) sunt facute sa nu mai permita asta, mai bag o fisa si ma indrept  cu parait vesel spre cea mai apropiata benzinarie. Avem drum lung azi, si Gicuta pare mai setos decat m-as fi asteptat. Misiune indeplinita, ma scotocesc de cei doi euro pe rezervor plin, si ii dau bice fredonandu-mi in casca “…on a steel horse I ride…”, cu o usoara iritare ca “burro” are prea multe silabe si imi strica feng shui-ul muzical. Dau vina pe Angel.

Prima oprire – muzeul Cesar Manrique, care Senor Manrique pare a fi pentru Lanzarote ceea ce e Gaudi pentru Barcelona, mai exact un izvor nesecat de moduri de a vinde bibiluri turistilor. Dar divagam.

Excesul meu de zel in a evita ora matinala de varf in capitala insulei (cunoscuta si ca 10 seara intr-o miercuri in Sinaia) se traduce direct prin faptul ca ajung in parcarea muzeului cam cu o ora inainte de deschidere, asa ca imi fac de lucru cum pot. Pur intamplator si fara nicio intentie ascunsa piti-narcisista, se pare ca pot sa-mi fac de lucru facandu-mi un selfie cu Gicuta.

Pur intamplator.

Si inca una cu asta micu’ dragalas foc, manca-l-ar coana Veta.

O data incheiata sedinta foto cu agregatu’, dar neaflandu-ma cu mult mai aproape de ora de deschidere, mai pozez o plantuta, mai o manifestare a spiritului creativ turistic, ce prind…

Se face intr-un final ora cu pricina si apare agale o tanti care deschide portile cam cu acelasi entuziasm si spirit primitor cu care ar deschide un oficiu postal in Drumul Taberei, in ziua de pensii.

Inca am incredere in latura mea organizatoare, care-si face temele cu luni de zile inainte de plimbari si stie exact ce stelute sa puna pe harta si ce sa trateze cu indiferenta, asa ca intru inca plina de optimism. Nu trece mult pana ma loveste realitatea cruda a faptului ca am asteptat o ora si am dat 8 euro ca sa vad o “casa memoriala X”, oricat de creativa si fistichie ar fi ea. Eu si latura mea organizatoare trebuie sa avem o discutie… In fine, macar gradina arata dragut.

Ma intorc in pas vioi in parcare, ma echipez, si plec cu scart si norisor apocaliptic de praf spre urmatoarea oprire, in capatul celalalt al insulei. Ma rog… cam cat de apocaliptic poate fi norisorul de praf al unui Gicuta.

Apoi trag pe dreapta 50m mai incolo si il momesc pe Gogu sa ma bage pe ruta scenica, stie el, aia cu vreo douaj’ de km mai lunga.

Mult mai bine!

Si ajung in El Golfo, un sat fost pescaresc, actual turistic, in mijlocul a vreo trei feluri de stancaraie vulcanica interesanta. Am o senzatie distincta de déjà vu cand amuz inca o parcare dand multiple ture in cerc, de data asta cautand un petic cat de cat plat si batatorit unde sa-l las pe Gicuta fara sa-l gasesc la orizontala (panarama…) la intoarcere. Imi ia ceva, dar ii gasesc pana la urma un coltisor si plec sa explorez. Ma departez repejor de cele aproximativ 500 de restaurante, terase si magazine de suveniruri de ipsos, si peisajul incepe sa fie mai pe gustul meu.

Coasta pare sa se continue si mai interesant in zare, dar nu prea ma atrage sa o iau per pedes, asa ca-mi recuperez agregatul si mai merg inca vreo doua minute in lungul tarmului.

Pare o decizie buna…

Iar Gicuta ma asteapta aici pe terra ceva-mai-ferma.

Nu fara ceva regrete, las El Golfo in urma, si ma indrept spre destinatia principala a insulei, fala Canarelor mai sarace in yachturi si bauturi cu umbrelute roz neon, parcul vulcanic Timanfaya.

In mod normal, latura mea organizatoare (cand nu o da in bara cu stelute nemeritate pe harta), ar fi pus aceasta oprire dimineata, la prima ora, eventual dupa de ar fi studiat diagrame astronomice, meteorologice si multe alte logice, si stabilit conditiile perfecte pentru un rasarit de carti postale. Din pacate pentru inclinatiile mele artistice, orarul spaniol nu cunoaste ore mai mici de 10 dimineata, ca sa nu mai zic ca Paul, the Gicuta master, in toata plasticitatea lui roscata, mi-a exemplificat cat se poate de detaliat toate felurile in care o sa-mi creasca tensiunea din cauza celor 40 de autocare cu turisti prezente la fata locului daca imi fac aparitia inainte de ora 3 dupa-masa. Il cred pe cuvant, avand in vedere ca la ora 4 nu erau decat vreo 20.

Pe de alta parte, parcarea neincapatoare (ai fi zis) misuna de parcagii inarmati cu walkie talkie si gesticuland indicatii mai ceva ca pe-o pista de aterizare. Primul ma preia de la distanta si ma paseaza din parcagiu in parcagiu pana la spatiul destinat special scuterelor. Atat de eficient e procesul, ca nici nu-mi dau seama bine cum exact ma trezesc pe un loc perfect plat, in linie cu alte doua scutere, si cum am navigat pana acolo pe o panta “dragalasa” printre autocare si strecurandu-ma milimetric intre un SUV si un perete de stanca. As fi mandra de realizarea mea daca n-as fi sigura ca nu mi-ar mai iesi a doua oara, in conditiile in care n-as mai fi prea concentrata la indicatii ca sa-mi fac griji cum manevrez.

In fine, il las pe Gicuta in compania celorlalte doua specimene, si prind urmatorul autobuz pe traseul vizitabil. Aparent, exceptand cazul in care scrie pe tine National Geographic, nu poti vizita parcul pe cont propriu, ci doar plimbat cu autobuzul pe o ruta prestabilita. Dezamagitor, dar vazand turistii revarsandu-se in parcare cata frunza, cata iarba, imi imaginez ca altfel n-ar dura mult pana nu prea ai mai avea ce vizita.

Si cam ai ce vizita…

Ma bate gandul sa mai iau inca o data autobuzul ca sa pot admira privelistea si pe partea cealalta, dar realizez ca mi-am facut norma pe ziua de azi de copii hiperactivi, rusoaice in tricouri cu paiete, si japonezi cu telephoto-uri intinse peste doua scaune (si cele doua capatani asociate).

Ma strecor din multime inapoi spre parcare, exact la timp sa vad un padre de familia bagat in sperieti de un “sughit” vulcanic.

As fi putut sa jur ca a mai scos doua – trei pufaituri scurte in urma individului, amintind suspect de un ras infundat. Baiat de viata vulcanul asta, imi place de el.

Ma intorc la Gicuta, care, sufletul petrecerii ca intotdeauna, mai adunase inca vreo trei scutere in jurul lui. Ma lupt un pic cu el sa-l extrag din mijlocul companiei, si o luam inapoi la vale.

E deja destul de tarziu si stiu ca in curand trebuie sa duc magarusul inapoi acasa. Dar aman cat pot inevitabilul si negociez iar cu GPS-ul pentru ruta lunga. Nu mai filmez, nu mai opresc pentru poze, nu-i mai dau tare. Doar ma plimb incet si lenes, bucurandu-ma de fiecare minut, fiecare mormait zumzaitor, si fiecare adiere in plete.

Dar ajung pana la urma inapoi la Paul… Ma intampina cu gura pana la urechi si cu o fata de “Ti-am zis eu?”. Pare ca m-ar intreba cum a fost si daca mi-a placut, dar ma vede cum parca nu prea-mi vine sa ma dezlipesc de ghidon, imi aduce patentul sa-mi dau jos suportul de telefon, si ma lasa sa-mi adun lucrurile in liniste. Si jur ca nu mi-a luat niciodata atat de mult sa desfac doua suruburi…

Apoi mi-am luat la revedere de la Gicuta.

Ajung inapoi in Arrecife si ma parchez iar la o cina in port, cerveza, etc.

Mai comand o bere si stau pana tarziu uitandu-ma prin poze, filmari, si amintindu-mi cu repros cum, desi n-as fi recunoscut asta nici fata de mine insami, pe undeva abia asteptam sa treaca cele doua zile, sa vad scuterul dus inapoi si pe mine cu mainile, picioarele si capatana intregi. Acum mi-e deja dor de Gicuta! :((

The Italian Way Home
The Nickel Tour
Sand, Sweat And Pedals