The World According To My Camera

Mountains to Cities

August 28, 2017

O noua zi. Cu mari regrete, astazi parasim Svaneti si ne indreptam spre Tbilisi si Georgia urbana. Dar tot nu ne putem abtine de la a mai opri de cateva ori sa mai spunem un la revedere muntilor.

…Si inca unul…

Pana si Jinks parca ar mai vrea sa ramana, sau cel putin asa ar parea dupa cum pare sa colectioneze fiecare pietricica si fir de praf de pe drum.

Dar nici nu parasim inca zona montana, ca ni se face deja introducerea in “civilizatia” Georgiana. Desi nu e prima zi aici, azi e prima zi cand facem cu adevarat cunostinta cu soferii georgieni, in toata gloria lor. Distractia incepe inca de dimineata, pe serpentinele de dupa Mestia, cand intr-o curba la dreapta, fara vizibilitate, ne trezim cu o masina pe contrasens. Nu taind curba, sau mergand pe mijloc, ci cu totul pe sensul nostru de mers. Ceea ce fusese nimic mai mult decat o observatie amuzanta mai devreme – faptul ca paream sa tocim cauciucurile mai mult pe stanga decat pe dreapta, cum partea asta de lume nu pare un loc bun sa iei curbele cu vizibilitate mai proasta cu genunchiul pe jos – a fost ceva ce ne-a salvat cu ocazia asta, impreuna cu evitarea rapida a lui El Capitan. Ne strecuram gratios intre masina si peretele de stanca, soferul pare complet neimpresionat si ii da inainte pe contrasens, iar noi suntem doar recunoscatori ca ne putem vedea de drum. Ptiu!

Muntii se topesc in departare, iar noi vedem din ce in ce mai multe orasele, din ce in ce mai prafuite si mai inecate in trafic ce aminteste vag de filmele lui Kusturica. BMW-uri vechi de cand lumea, cu folii fumurii jupuite, dar jante sclipicioase, camionete atat de mancate de rugina incat pare interventie divina faptul ca inca stau la un loc, rate care calatoresc cu propriul nor apocaliptic de fum si praf in urma lor si din care populatia autohtona se uita la noi ca la extraterestri, si toate astea intr-o continua depasire pe contrasens, triplata, printre alte depasiri, si cu tras cu viteza fulgerului pe stradute secundare taind benzi fara numar in proces. Ca la nebuni.

Oprim pe dreapta sa ne tragem putin sufletul si aproape ca il vad pe El Capitan cum deja parca-i tresare nervos un ochi de la evitat toti sonatii. Ii dam repede mai departe pana nu ne ia vreunul cu fulgi cu tot de pe acostament.

Oprim in Kutaisi sa bagam benzina si, speram noi, sa stam undeva sa mancam, dar nu-i chip sa gasim nimic care ne-ar face cu ochiul. Tragem la un aprozar si incarcam cu fructe si apa, sa spele tot praful inghitit, si ii dam inainte.

La vreo 40km de Kutaisi, din Zestafoni, deviem pe un drum secundar care ocoleste pe la nord, prin Chiatura, unde ne spusese Thomas ca ar fi o manastire smechera de vazut. Drumul pare mult mai putin circulat, si aproape decent asfaltat, asa ca o luam ca pe o pauza binevenita de la traficul georgian.

Departandu-ne de Zestafoni, drumul devine placut, virajat larg printre dealuri line, cu cate o casa ici – colo, iar asfaltul, in ciuda unei portiuni scurte unde dispare inexplicabil, e surprinzator de bun.

Vedem in ultima clipa un semn de monument pe o straduta pietruita la stanga, dar prea tarziu. Ii dam putin inainte cautand un loc bun sa intoarcem, dar pana sa-l gasim vedem alt semn, tot la stanga. A, clar, tot ala e, se poate ajunge pe ambele parti. Ne luam dupa el si ajungem la o manastire un pic mai sus pe deal. Oare asta o fi?

Parcam sub o umbra deasa si atat de dulce pentru capetele noastre incinse de caldura (in cazul meu) si de tensiunea constanta a condusului in jungla (in cazul lui don’ sofer), incat ne asezam intai la un mic picnic fructifer, lasand plimbarea printre cele sfinte pentru siesta.

Doua doamne in haine de duminica ies brat la brat din manastire si isi fac evlavios multiple cruci uitandu-se cu oroare la salbaticii satanisti care s-au aciuat langa lacasul lor sfant. Ptiu, drace! Nu ma pot abtine sa nu le zambesc larg in cea mai buna imitatie a mea de Jack Nicholson, si sa le vad cu grabesc imediat pasul. Micile placeri in viata…

O data rezolvate prioritatile elementare, El Capitan mormaie de pe bancuta lui ca nu se mai misca de aici, asa ca-l las motaind si ma duc sa investighez singura monumentu’.

Iar monumentu’ nu arata rau. Nimic atat de fascinant incat sa zici ca merita neaparat ocolul, dar merge.

Ma intorc la motor si Robert imi arata chicotind cum functioneaza restaurarea la georgieni…

…Cu beton. Artistic!

Ne rupem cu greu de sub copacul care pentru noi a fost mai sfant decat manastirea de langa, si decidem sa facem cale intoarsa pana in Zestafoni, cu putina benzina pe care o mai aveam, cum in restul ocolului (cam inca pe atat) nu mai aparea pe harta nicio benzinarie, si in plus, ultimii multipli kilometri pareau pe un drum neasfaltat.

Coboram dealul manastirii si cand ajungem inapoi la primul semn pe care il vazuseram, il vad pe El Capitan ca opreste, se gandeste un pic, si o ia in sus pe drumul pietruit. OK, hai sa vedem. Si ghici ce, nu erau unul si acelasi…

Dupa un scurt drum aproape forestier, intortocheat, cu pietre maricele, si foarte in panta (aproape ca-l auzeam pe El Capitan chiuind fericit in casca la fiecare hop), ajungem intr-o mica parcare si ne trezim uitandu-ne amandoi ca prostii in sus…

Aaaaa… Cred ca de manastirea ASTA zicea Thomas. Ya think?!

Lasam casti si geci pe Jinks si o luam hotarati pe drumul (pietonal) de acces pana la baza pilonului. Eu sunt trimisa scurt sa ma infasor intr-un sal, iar Robert o ia inainte cu ochii pe sus. Ma intorc echipata in cea mai trendy haute couture verde neon cu ciucurei, si purcedem sa dam roata pilonului. Urcarea pana in varf era, evident, interzisa.

Mai dam un ocol si o luam inapoi la vale spre Jinksy, care ne astepta rabdator la umbra.

…Dar nu inainte sa ma ratacesc pe la niste ciuperci fotogenice.

Acum ca suntem mancati, bauti, si impacati ca am gasit adevarata manastire, ii dam bice aproape intins pana in Tbilisi. Apropo, care erati cu numar de Bucuresti pe autostrada dinspre Kutaisi, la cativa km de intrarea in capitala, tot asa ca noi, doi pe-un cal, cu bagaje pe toate partile – nu stiu cat de bine ni se distingea numarul sub stratul sanatos de noroi, dar noi eram aia care v-au facut incantati cu toate manutele!

Si intram in Tbilisi. Tocmai murise bateria de la GoPro, asa ca n-am reusit sa imortalizez momentul, dar vazut in departare, orasul arata tare bine, cu cladiri inalte si lucioase rasarind dintre dealurile impadurite, si (cel putin in partea asta), drumuri largi, cu un puternic aer vestic.

Cat scotocesc eu dupa telefon sa fac traseul pana la gara, il simt pe El Capitan topaind vesel in sa si chiuind in gura mare (eu inca pas intercom, asa ca n-am idee ce se intampla acolo). Ma gandesc ca poate il fericeste teribil ideea ca am ajuns la sfarsitul zilei de mers, si il las in pace cu chiuitul lui, vazandu-mi mai departe de traseu.

Ajungem la gara si nu apuc bine sa debarc si sa ma duc sa rezolv cu biletele, ca vad un nou acces de fericire si El Capitan imi da vestea cea mare ca in sfarsit si-a revenit motorul. A, ok. Din ce si-a revenit? Mai tineti voi minte benzinaria aia misto din Odessa, unde am asteptat noi 8 ore, da’ am bagat benzina de-aia scumpa, de 98? Mda, cea mai proasta benzina din toata experienta lui El Capitan. Trei zile n-a tras motorul cum trebuie din cauza ei. Deci copii, tineti minte, daca sunteti prin partea aia de lume si vedeti un lant azer de benzinarii pe nume Socar – just say no!

Acum, de ce suntem la gara? Dupa cum a zis mai devreme, planul nostru era sa vedem si Azerbaijan, dar citind un pic pe la altii, am descoperit (din mai multe surse, chiar), ca azerilor li se pune din cand in cand pata (nici macar tot timpul, doar asa, cand au ei chef sa troleze straini) sa ia garantie la vama (una pana la cateva mii de euro) pentru vehiculele personale cu care se intra in tara. Bani pe care teoretic ti-i recuperezi la iesire, dar practic ei fac tot posibilul ca poate – poate sa uiti de ei. Cupland asta si cu faptul ca ar fi fost vreo mie de kilometri de condus in desert, am decis sa lasam motorul in Tbilisi si sa luam trenul de noapte pana in Baku, umblam ziua, vedem orasul, si seara luam acelasi tren de noapte inapoi. Toate bune si frumoase.

Singura problema e ca respectivele bilete nu se puteau rezerva online decat pe directia Baku – Tbilisi (si asta, dupa cum am aflat ulterior, cand chiar am incercat, doar cu card azer, deci… practic nici alea), asa ca aveam o oarecare sansa sa nu mai gasim cand ajungeam in gara. La dus n-ar fi fost asa o mare problema – asta e, nu mai vedem Baku, dar daca apucam sa mergem, trebuie, evident, sa ne si intoarcem. Iar daca nu mai gasim bilete la intoarcere, nu prea avem de ales decat sa venim cu avionul, la 2 noaptea, si de trei ori mai scump. Dar om vedea.

Pana una alta, la dus se pare ca avem noroc. Doua bilete la cuseta clasa I (adica doua paturi) la baietii!

Parasim repede gara care arata ca o combinatie neapetisanta de Gara de Nord, BIG Berceni si Magazinul Unirea si mergem in sfarsit la cazare.

Un dus rapid, un schimb de haine, si o imbratisare lasciva cu ventilatorul din camera mai tarziu, iesim la plimbare. Dupa impresiile provinciale de pana aici, Tbilisi e o revelatie! Sau, cel putin, centrul, unde avem cazarea, si pe care il luam acum la pas. Cochet, curat, cu magazine frumoase si petice dese de verdeata.

Incerc sa merg relaxata, cu mainile in buzunare, stiind, pentru prima seara de cand am plecat de acasa, ca maine am o zi intreaga sa fac poze cu tot orasul. Seara asta vreau doar sa ne plimbam printre localnici, ca si cum am fi dintre ei. Dar din cand in cand tot mi-e greu sa ma abtin…

Ajungem intr-o zona foarte animata, plina de terase si restaurante, si suntem vrajiti de zecile de arome care se ciocnesc si se impletesc intre ele (la fel ca localnicii si turistii care trec suvoaie pe langa noi), care mai de care mai exotice si mai imbietoare. Un kebab in dreapta, o narghilea in stanga, o patiserie traditionala georgiana peste drum… Ochii si nasurile ne fug intr-un zigzag delicios.

Alegem o terasa intr-o curte minuscula intre cladiri, iluminata discret de ghirlande de lampioane, si atacam infometati meniul. Las in urma, in praf, experienta culinara din Mestia si aleg cel mai georgian lucru pe care imi pica ochii, la care visasem inca dinainte de plecare: Khinkali!!! Robert gineste un kebab grasan, il garniseste cu o salata cu de toate, si sa te tii!

Ioi… Nu mai pot sa ma ridic! Nu putem sa ne rostogolim inapoi la cazare?

E la deal…

Ufff….

O luam agale (foarte agale…) inapoi spre cazare, dar oricat de plini am fi, intodeauna merge un jus d’orange proaspat stors, mai ales ca tanticile de la standurile cu presa aflate la tot pasul prin centru par mult mai prietenoasa ca Liuba. This is the life!

Mai fac o poza in trecere…

…Si urcam in camera. Imi place tare mult orasul asta. Abia astept sa-l vad pe indelete! Ne trezim devreme maine?

Mormait infundat din perna………

The Italian Way Home
The Nickel Tour
Sand, Sweat And Pedals