The World According To My Camera

Come, Josephine, In My Flying Machine…

September 3, 2017

Dimineata in Goreme. Ora 5 fara un sfert. El Capitan sforaie teatral, eu orbecai jos din pat, imi trag tenisii peste pijama, iau aparatul si ma urc pe terasa hostelului. Inca liniste si pace, nu misca un soarece, iar soarele abia incepe sa-si insinueze prezenta undeva sub orizont. Picotesc doua minute in asteptare pe o treapta, apoi imi dau seama ca nu ma multumeste terasa, asa ca sar gardul pe acoperisul vecin, apoi pe al urmatorului vecin, si tot asa vreo doua acoperisuri mai incolo, pana mi se pare mie ca ar fi suficient de deschisa privelistea. In trecere, dau binete celor doi stupi adormiti de albine de pe unul din acoperisuri, si ma umfla scurt rasul amintindu-mi de fata lui El Capitan.

Mogaldetele plesuve de piatra par si ele adormite.

Imi mai fac de lucru inca vreo 15-20 de minute facandu-mi selfie-uri adormite, apoi aud un fel de vajait grav, zgomotos si departat in acelasi timp. Ridic ochii.

Au inceput!!!

Unul dupa altul, zeci de baloane se ridica dintre dealuri, si se inalta incet, delicat, parca tragand cu greu si soarele dupa ele, si grabind rasaritul.

Doua terase mai incolo, cineva isi face selfie-uri cu ele. Sunt si eu tentata, dar sa fim seriosi, sunt in pijama, nu vreau sa stric peisajul.

Unul trece atat de aproape deasupra incat pot sa le fac cu mana pasagerilor, iar altul atat de departe, incat pare sa vrea sa prinda din urma luna care a uitat sa apuna.

Mai fac inca vreo 50 de poze, si refac traseul acoperisurilor pana inapoi la terasa hostelului. Dintr-una din camerele de la etaj iese un domn in varsta, exact la timp ca sa ma vada sarind balustrada scarii inapoi. Ma ignora cu diplomatie, iar eu cobor inapoi in camera cu toata naturaletea de care e capabila o fata in pijama lalaie si tenisi rosii cu stelute albe.

El Capitan are un scurt intermezzo intre sforaituri, ma ia in brate si vrea sa vada pozele. Adormim amandoi la loc.

Ne trezim mai tarziu, taman la fix pentru micul dejun. Urcam pe terasa si cat mancam ne tine companie un pug grasut pe nume Amsterdam. Evident, dupa ce terminam, ii tin si eu companie.

Strangem bagajele, dar le lasam inca la cazare, si-l luam pe Jinks la plimbare prin Rose Valley, complexul de formatiuni stancoase ce constituie atractia intregii suflari turistice din centrul Turciei. Si din nou, intelegem de ce…

Urcam pe primul deal si ne intersectam cu o cireada de ATV-uri, gata de plecare in expeditie. Par usor confuzi apropo de numarul nostru de roti, si deloc receptivi la salut, asa ca ii lasam sa-si vada de drum si ne intoarcem la priveliste.

Soarele nu ma ajuta la pozat si n-am avut inspiratia sa-mi iau ochelarii de soare in buzunar, asa ca imi pun la loc casca, iar El Capitan profita de ocazie sa-mi imortalizeze skillu’ practic in timp ce rade de mine. Dar ce-mi pasa mie? Traiasca vizierele fumurii si spiritul meu de piti.

Si ne mai amuzam o vreme fiecare pe limba lui, eu pozand fiecare mot de piatra, Robert catarandu-se pe ele, si Jinks… dand bine in poze.

Exploram cateva din formatiunile cu locuinte rudimentare sapate in interior, si El Capitan se lanseaza in lectii de antropologie. Dau din cap aprobator si apoi e randul meu sa rad.

Potecile sinuoase si denivelate batatorite printre piloni ne cam trag la o golaneala mica offroad daca tot nu suntem cu bagajele, dar Jinks nu e Pigger (XRR-ul de acasa) si distractia nu e aceeasi. Dar tot bagam una mica.

Ne rupem cu greu intr-un final de terenul de joaca si cu mare parere de rau, parasim Goreme. Diseara Ankara. De-acum deja ne intoarcem in civilizatie. Oare ne mai amintim cum functiona asta?…

The Italian Way Home
The Nickel Tour
Sand, Sweat And Pedals