The World According To My Camera

All Aboard for Baku

August 30, 2017

Inca de la prima vedere, trenul de Baku ne gadila nostalgiile, corazonu’, si mai ales nasul, amintindu-ne fulgerator de personalul de Constanta. Geamurile nu se deschid, aerul conditionat pare un concept SF, iar toaletele de la capetele vagonului sunt pazite de doi Cerberi blonzi si indesati, pana la plecarea din gara. Nu ca am fi avut inca vreun impuls masochist. Pe culoar alearga dintr-un capat in altul oracaind in gura mare un plod rotund si hiperactiv pe nume Nihar, pe care pana in Baku il va striga bunica-sa de aproximativ 573 de ori.

Ne parcam fiecare pe bancheta lui si incercam sa facem cat mai putine miscari, doar – doar n-or mai curge apele pe noi. Dam cu banul care sa-i puna piedica lui Nihar la urmatoarea tura, dar renuntam… prea cald chiar si pentru o asemenea cauza nobila.

Dupa vreo jumatate de ora de prelins pe sine cu viteza melcului turbat, se petrece o minune! El Capitan se ridica brusc ca o marmota atenta, incepe sa formeze un inceput de ranjet, se urca in picioare pe bancheta si pune obrazul langa grilajul de ventilatie din tavan. E un miracol! Caile ferate georgiene au descoperit totusi aerul conditionat! Anemic ca o respiratie de soarec, dar exista!

Vreo ora mai tarziu aproape ca e respirabil in compartiment. Tocmai la timp pentru granita azera… Trenul opreste, aerul conditionat dispare ca un vis frumos, si ne amintim cum era cu asteptatul in vama. Trece primul grup.

Ruski?

Niet.

You went to Armenia?

Noooo…

Din fericire, nu ne intreaba si daca intentionam, dar avand in vedere ca dupa stabilirea semnelor prin care ne vom conversa, asta a fost prima intrebare, pare un subiect exact atat de sensibil pe cat citisem.

Cum tot bagajul nostru e format dintr-un rucsac minuscul cu haine de schimb si o sacosa de vreo doua ori mai mare cu fructe si cronturi, scapam destul de repede de etapa cu scotocitul printre sosete. Mai asteptam o vreme pana termina si cu restul trenului, apoi suntem chemati intr-un compartiment rezervat, unde un agent azer si-a instalat o micuta camera portabila de interogare. Dar arata mai intimidant decat e de fapt, si scapam destul de repede. Un ochi la pasaport, unul la viza, trei cuvinte scrie la un laptop in valiza, tac o poza pe webcam, si “you go now”.

Ne punem din nou in miscare, dupa o vreme revine la viata si aerul conditionat, si reusim sa adormim.

Dimineata se infatiseaza brusc si dureros pe glascior cristalin de Nihar care urla (suspectam noi) de foame. ‘Tu-ti ceapa, Nihar!

Pe geam priveliste exotico-dezolanta, de case in desert. Prea adormita pentru poze. In compartiment e totusi inca racoare si placut, iar restul par sa nu se fi trezit inca, asa ca avem toaletele pentru noi. Repede totusi, pana nu-i trezeste Chucky pe toti. Aaah, dus in chiuveta de tren. Ma simt din nou ca la 18 ani.

Intr-un final se petrece miracolul si oprim in gara din Baku. Ia sa vedem, ce aer de halta o mai avea si asta?

Hmmmm… OK… Incep sa cred ca poate Baku nu e ca Tbilisi. Dar avem timp sa ne minunam mai tarziu, dupa ce ne asiguram ca avem si cu ce sa ne intoarcem. Luam un bon de ordine si ne asezam in fata ghiseelor de bilete.

Imi vine randul si la ghiseu ma asteapta o tanti tinerica, toata un zambet, si cu o engleza mai mult decat satisfacatoare. Din pacate nu ma poate ajuta cu foarte multe, totusi, cum se pare ca trenul de diseara e full. Mirific… Dar nu ma lasa sa plec inca, si imi spune ca la ora 15 se elibereaza rezervarile nerevendicate, si aproape intotdeauna se mai gasesc cateva locuri. Sa vin atunci si imi pastreaza doua bilete. Lux! Asa vom face. Pana atunci avem timp destul sa haladuim prin oras.

Iesim din gara si dupa aerul conditionat din sala de asteptare, caldura de afara ne loveste in moalele capului. E ora 10, si deja sunt peste 30 de grade. Asta o sa doara.

Nici nu apucam sa ne departam prea mult de gara, cand devine din ce in ce mai clar ca nu, Baku nu e deloc ca Tbilisi.

Pare cu cateva clase bune peste. Cladiri de birouri, hoteluri noi si luxoase, strazi curate luna, autobuze parca nou noute, si o ciudata predilectie pentru taxiuri in stil londonez (cu volanul pe stanga, totusi, deci comandate special) – Baku pare un oras care a fost mult, mult mai hotarat sa se departeze de trecutul sovietic si sa demonstreze cat de modern si de vestic e. Atat de hotarat incat nu-mi da pace impresia ca parca imi aminteste vag de pozele pe care le-am vazut din Dubai si altele asemenea – acel lux de mucava, colorat si kitschos. Dar chiar si asa, nu e nici pe departe in aceeasi liga, iar masinile de pe strada dau impresia unor oameni normali, cu bani de masini bune, dar practici si fara aere de seici. N-am vazut masini sport obscene, tunate, limuzine facute sa sara in ochi, dar nici epave animate doar de sfantu’ duh. Imi plac oamenii astia.

O singura dambla par sa aiba. Au o placere dementa sa paveze suprafete mari, intinse, cu marmura si altele asemenea, lucioase, reflexive, si foarte deschise la culoare. Ceea ce in plin soare si la 40 de grade e moartea pasiunii.

Intelegem de ce nu e mai nimeni pe strazi.

Gasim o terasa deschisa pe o straduta pietonala frumusica, si ne parcam la un mic dejun. Mancarea ca mancarea, dar cand ajungem la bauturi, ne pica ochii pe Marrakech Chai, si acolo se opresc. Nici nu e nevoie sa ne intrebam unul pe altul, e clar ca asta o sa vrem amandoi.

Un mic dejun delicios si patru ceaiuri mai tarziu, ne hotaram sa venim tot aici la pranz si ridicam ancora, dar nu inainte sa-i lasam chelnerului un bacsis extra, in forma unei hartii de 5 lei, pentru  colectia lui de bancnote din toate tarile care se abat la el in restaurant.

Si ne continuam periplul prin giuvaerul din desert.

In drum spre orasul istoric vedem de la distanta ceva foarte foarte cunoscut si nu ne putem abtine sa nu-i dam roata si sa chitaim langa el.

Centrul vechi aminteste foarte de bine de cel din Sarajevo, si daca n-ar fi atat de chinuitor de cald (nu ca ar fi asta vina lui), mi-ar placea chiar mai mult decat acela! Curat, ingrijit, cu ruine si cladiri istorice bine pastrate si restaurate, hipnotizant cu marfurile lui colorate pentru turisti dornici de exotic, si cu doar atata aer de negot in stil musulman cat sa para autentic, fara sa devina coplesitor.

Peste cladirile vechi rasare in departare un “colt” al Flame Towers, complexul emblematic al orasului, si astfel ni se ofera esenta Baku-ului intr-o singura poza.

Mai surprindem cateva “felii” de viata locala….

…Si mergem mai departe. Urmatoarea destinatie: parcul de pe malul marii.

Ca sa ajungem acolo, trecem printr-un pasaj pietonal cu un distinct aer de metrou moscovit, si ne imaginam fugitiv ca poate asa ar fi aratat si la noi astazi Pasajul Latin de langa Lipscani… daca n-ar fi fost la noi.

Ajungem in parc si suntem intampinati cu un maret steag azer fluturand in vant (Norocosul! La el acolo sus bate vantul!) si cu o colectie de cladiri si atractii si mai fanteziste.

Una dintre ele e “Mica Venetie” de Baku, pe care se pot inchiria mici gondole (motorizate!), parca facute special pentru selfie-uri. Si iar imi amintesc de Dubai…

Privelistea spre port e si ea oarecum in acelasi spirit.

Robert se parcheaza la umbra pentru o mica pauza, iar eu ma ratacesc printre maslinii plantati intre alei, mult mai draguti decat palmierii la care m-as fi asteptat.

Ne despartim iarasi cu greu de umbra, si o luam inapoi spre gara, sa vedem daca s-a tinut de cuvant tanti cu biletele.

Ma duc la acelasi ghiseu, si o vad cum ma recunoaste si se topeste toata intr-un zambet si mai larg. Avem bilete! Si nu oricum, ci tot la clasa I, in compartimentul nostru personal. O asigur de recunostinta mea eterna, ma intorc victorioasa cu biletele, si il informez pe El Capitan ca merit o baclava supradimensionata!

Acum ca am rezolvat problema presanta a drumului inapoi la Jinksy, ne indreptam spre urmatoarea oprire – Mecca intregii suflari arhitecturale din zona. Dar cum la 40 si ceva de grade nu ne atrage ideea de a merge pe jos pana in partea cealalta a orasului, coboram la metrou. Dupa scurta experienta a pasajului, sunt usor dezamagita sa vad ca nu seamana si metroul cu cele din Moscova sau Sankt Petersburg, dar tot arata bine. Si nimic nu se compara cu transportul in comun la capitolul “observat localnicii”.

Primul pe lista cladirilor din partea fantezista a orasului e centrul Heydar Aliyev, un complex expozitional intr-o cladire ce seamana cu o incalcire de benzi Moebius (afirmatie pentru care toti arhitectii pe care ii cunosc tocmai mi-au declarat probabil razboi in numele Zahei Hadid).

Cladirea arata fascinant, trebuie sa recunosc, si din fiecare nou unghi pare sa se transforme si sa se contorsioneze mai ceva ca un organism viu, dar cu tot respectul pentru stilul Origami fluid, in plin soare si la aceleasi peste 40 de grade, placile albe si aproape oglinda de lucioase fac cladirea un punct de atractie pentru masochisti. Robert s-a parcat deja la umbra unor copacei decorativ, asa ca raman sa dau singura ture, acompaniata doar de porumbei si de ocazionalul cuplu incliftat de poza.

Si totusi… Cum sa nu vrei sa-i faci poze?

Caldura si soarele devin totusi insuportabile si renuntam la Flame Towers, mai ales dupa ce mergem o buna bucata de timp in directia gresita (multumim, Google Maps, pentru punctul pus aiurea!…). Ne multumim cu pozele din departare si o luam inapoi spre centru, unde bagam un pranz tarziu suficient de copios cat sa ne tina pana maine, apoi mergem in gara si mai frecam menta la racoare, pana ne urcam in tren.

In tren aceeasi poveste, sauna, Cerberii, dar macar Nihar e inlocuit de un grup haios de englezi cu origini Sudaneze (ceea ce face de-a dreptul ilar faptul ca se plang la randul lor de caldura), cu care ne conversam o vreme, pana se pune trenul in miscare.

Venim inapoi, Jinksy!

The Italian Way Home
The Nickel Tour
Sand, Sweat And Pedals